Un punct de vedere despre moștenirea intelectului

Oamenii de știință au efectuat prima cercetare genetică de proporții cu privire la această chestiune și au ajuns la concluzia că puterea inteligenței este moștenită de la mamă și nu de la tată, așa cum se credea anterior.

Astfel încât stereotipurile de gen care au existat timp de mai multe secole, sunt acum obligate să dispară.

Anume genele mamei, așa cum se dovedește, sunt direct responsabile pentru dezvoltarea cortexului cerebral, iar cele ale tatălui – pentru dezvoltarea sistemului limbic. Cu alte cuvinte, de la mama, ați luat inteligența iar de la tata – starea sa emoțională tipică.

Mai mult ca atât, alte cercetări au demonstrat că oamenii moștenesc intelectul de la mamă deoarece genele intelectului sunt localizate pe cromozomul X.

Însă există și alți factori.

Recent, cercetătorii de la Universitatea din Ulm din Germania au descoperit că genetica nu este singurul motiv al dezvoltării inteligenței. Există și alți factori care determină faptul că sunteți deștept sau nu.

Principalul factor suplimentar este gradul de atașament față de mamă, mai ales la vârsta de doi ani. Copiii care se jucau cu ei în mod regulat în jocuri complicate de recunoaștere a simbolurilor, în consecință crescând ajungeau mai inteligenți decât majoritatea colegilor lor.

Al doilea factor este iubirea. Dacă nevoile emoționale ale copiilor sub vârsta de 13 ani au fost satisfăcute aproape în întregime, în hipocampul lor s-au format cu 10% mai multe celule decât la cei care au fost depărtați emoțional de mama lor.

Acum, oamenii de știință susțin că inteligența depinde de genetică doar în proporție de 40-60%, iar restul de mediul înconjurător.

9 actiuni fascinante pe care organismul le face ca si mecanisme de apărare.

Prezentam 9 actiuni fascinante pe care organismul tau le face ca si mecanisme de apărare.
Căscatul
Scopul principal al căscatului este să răcorească creierul dupa ce a fost supraîncălzit sau supraîncărcat.
Strănutul
De obicei, stranutam atunci cand pasajele nazale se umple cu prea mulți alergeni, microbi, praf sau alte substanțe iritante. Stranutul este modalitatea organismului de a scăpa de acest “gunoi”.
Întinderile de dimineata
Noi instinctiv ne întindem cu scopul de a ne pregăti corpul pentru sarcinile fizice din timpul zilei. În același timp, intinderile lucreaza mușchii, refac fluxul de sange si ne imbunatatesc starea de spirit.
Sughiturile
Când mâncam foarte repede si înghițim bucăți mari de mancare sau pur și simplu ne supraincarcam, nervul pneumogastric se poate irita. Aceasta reactie este în strânsă legătură cu stomacul și diafragma. Rezultatul este o portie de sughiț.
Tresaritul in timpul somnului
Acesta se referă la acel sentiment ciudat când te pui in pat sa adormi și dupa ceva timp corpul iti este strabatut ca de un șoc electric. În acest moment, toti muschii se contracta atât de puternic încât te trezești imediat.
Acest fenomen este rezultatul faptului că atunci când esti pe punctul să adormi, frecvența respirației scade rapid, în timp ce pulsul incetineste doar foarte putin si muschii sunt relaxati. În mod uimitor, creierul interpretează aceste evoluții ca prevestind moartea. Așa că el încearcă să te salveze, oferindu-ti un șoc.
Incretirea pielii cand stai in apa
Ridurile care apar pe pielea mâinilor atunci cand stai mai mult in apa joaca un rol important. Acest fenomen este cauzat de faptul că atunci când organismul se confruntă cu o cantitate mai mare de umiditate înțelege că mediul poate fi alunecos. Astfel încât pielea de pe maini imediat începe să se schimbe pentru a-ti fi mai ușor sa te prinzi de suprafețele netede.
Pierderea memoriei
Pierderea memoriei se întâmplă de multe ori după apariția experiențelor cele mai neplăcute. Creierul nostru șterge literalmente cele mai cumplite momente din amintirile noastre.
Pielea de “gaina”
Funcția primară a pielii de “gaina” este de a reduce cantitatea de căldură pe care corpul o pierde prin porii pielii, ceea ce ne ajuta apoi să ne încălzim mai usor în condiții climatice nefavorabile.
Lacrimile
In afara de a acționa ca protecție pentru membrana mucoasa a ochiului atunci când obiectele străine vin în contact cu ea, lacrimile servesc drept instrument de “apărare emoțională”. Oamenii de știință cred că, în situații de stres, corpul creează o nouă sursă, puternică de iritare, în scopul de a distrage atenția persoanei respective de la durerea cu care se confruntă în acel moment.

CUM VA FI EFECTUAT PRIMUL TRANSPLANT LA CAP?

PRIMUL TRANSPLANT DE CAP

Secolul XX a fost martorul unor descoperiri medicale care în trecut ar fi fost considerate minuni. Odată cu dezvoltarea antibioticelor, a intervențiilor chirurgicale complexe și a altor tratamente sofisticate, speranța de viață a oamenilor a crescut fără precedent.

Cu toate că încă suntem departe de nivelul de experiență medicală și cunoștințe științifice necesare pentru tratarea tuturor bolilor, pășim pe un drum cu totul revoluționar: primul transplant de cap din istorie este programat a avea loc în luna decembrie 2017.

in 2015, neurochirurgul italian Sergio Canavero afirma că, dacă am avea tehnologia care să ne permită să irigăm țesuturile neuronale cu fluidele necesare, ar trebui ca, până la finalul anului 2017, să putem efectua primul transplant de cap din istoria medicinei. Dr. Canavero intenționează să efectueze el însuși această procedură complicată, în premieră mondială, în decembrie 2017.

Potrivit Dr. Canavero, operația ar va dura 36 de ore și va reuni eforturile unei echipe de 150 de cadre medicale. După 30 de ani petrecuți în domeniul cercetării în acest domeniu, medical Italian a pus la punct o procedură pentru efectuarea transplantului de cap.

Capul lui Valeri Spiridonov, un programator rus de 31 de ani, va fi transplantat pe corpul unei persoane aflate în moarte cerebrală. Corpul donatorului va avea semnalmentele lui Spiridonov: aceeași înălțime, aceeași greutate și aceeași grupă de sânge.




Donatorul corpului (pacientul în moarte clinică) va fi monitorizat permanent, pentru ca medicii să se asigure că nu suferă leziuni care să îl facă incompatibil cu această procedură.

Valeri Spiridonov suferă de boala Werdning-Hoffman, o afecțiune degenerativă care i-a afectat profund toți mușchii. Spiridonov s-a oferit voluntar pentru efectuarea acestei operații, ce se anunță a fi cu adevărat revoluționară.

În iarna acestui an, Valeri Spiridonov va deveni primul om care va primi un corp cu totul nou.

Boala Werdnig-Hoffmann este o afecțiune caracterizată de atrofia unor neuroni motorii localizați în măduva spinării. În cele mai multe cazuri, debutează la naștere și provoacă moartea neuronilor motorii.

Bolnavii ajung să nu-și mai poată mișca membrele, iar mușchii se distrug progresiv. Din cauza bolii, Spiridonov este obligat să trăiască în cărucior și depinde de alți oameni, care-l ajută cu treburile de zi cu zi.

Viața mea e grea. Trebuie să mă bazez pe alți oameni în fiecare zi, deoarece am nevoie de ajutor pentru a mă da jos din pat și a mă urca în scaunul cu rotile. Sunt aproape dependent de alți oameni. Dacă există o modalitate de a schimba lucrurile, cred că ar trebui încercată — a spus Spiridonov într-un interviu.

Acest transplant de cap va fi o premieră absolută. În primul rând, corpul și capul pacientului vor fi răcite progresiv, astfel încât celulele să nu moară atunci când sunt lipsite de oxigen.

Apoi, mușchii și vasele de sânge ale gâtului vor fi secționate și protejate cu ajutorul unor tuburi, iar măduva spinării va fi tăiată folosind un nano-bisturiu din diamant.

Apoi, capul pacientului va fi transferat imediat în corpul donatorului, iar cele două măduve ale spinării vor fi ajustate și lipite în mai puțin de două minute. În următoarele 15-30 de minute, vasele de sânge vor fi conectate cu ajutorul unui „lipici” denumit „chitosan-PEG”, pentru a reporni circulația sângelui și pentru a „încălzi” capul.

Deosebirea dintre creierul barbatului si al femeii

Un grup de cercetatori in frunte cu psihologul Stuart Richi din Edinburg  au studiat peste 5mii de imagini facute la tomograf. Savantii au studiat volumul al 68 de regiuni ale creieruluii la persoanele de 44-77 ani. 

Rezultatele au demonstrat ca cortexul cerebral este mai gros la femei. Insa volumul creierului integral, ca si al hipocampului, responsabil de memorie si orientare in spatiu, amigdalei, responsabile de emoptii, memorie si luarea deciziilor, corpului striat, responsabil de instruire, foarmarea reflexelor conditionate, si al talamusului, care prelucreaza si transmite informatia de la organele de simt la cortexul cerebral, este mai mare la barbati.

Insa, variabilitatea acestor parametri intre persoanlel de acelasi sex de asemena era mare. Studiul demonstreaza legitatile generale, si totusi nu da dovezi concludente de corelatii intre sex si volumul creierului.

Fiziologia respiratiei.(http://www.umfcv.ro/files/r/e/RESPIRATIA.pdf)

FIZIOLOGIA APARATULUI RESPIRATOR
 1. Definiţii Respiraţia este o funcţie vitală a organismului uman, care se desfaşoară continuu şi ciclic şi are rolul de a asigura schimbul bidirecţional de gaze dintre organism şi aerul din atmosferă. Prin respiraţie este adus O2 din mediul extern şi acesta este furnizat celulelor, iar CO2 rezultat din metabolismul celular este eliminat în atmosferă. Se descriu două componente ale respiraţiei: - respiraţia externă, care reprezintă schimburile de gaze dintre plămâni şi atmosferă; - respiraţia internă sau tisulară care se referă la utilizarea oxigenului în reactiile de oxidoreducere de la nivel celular. Respiraţia externă presupune desfăşurarea a trei procese: ventilaţia, perfuzia şi difuziunea. Dintre aceste procese fiziologice, în aceste lucrări practice vom dezvolta ventilaţia.
2. Scurtă prezentare a anatomiei aparatului respirator Componentele morfologice ale aparatului respirator sunt reprezentate de căile aeriene (superioare şi inferioare) şi de parenchimul pulmonar format din acinii pulmonari. Căile respiratorii asigură transportul gazelor şi îmbunatăţirea calităţii aerului inspirat, iar la nivelul acinilor pulmonari are loc schimbul de gaze. Căile respiratorii superioare cuprind segmentul nazal, segmentul cavităţii orale şi faringele până la orificiul glotic, iar căile respiratorii inferioare sunt reprezentate de: laringe, trahee, bronhii şi ramificaţiile lor. Acinul pulmonar reprezintă unitatea morfo-funcţională a plămânului care, din punct de vedere anatomic, este regiunea deservită de o singură bronhiolă terminală, din care derivă 2-3 generaţii de bronhiole respiratorii. Bronhiola terminală, împreună cu bronhiolele respiratorii şi ramificaţiile lor - ductele alveolare, sacii alveolari şi alveolele pulmonare - formează acinii pulmonari. Totalitatea acinilor pulmonari alcătuiesc parenchimul pulmonar, la nivelul căruia au loc schimburile de gaze. Notă! Pentru o mai bună înţelegere a fiziologiei sistemului respirator sunteţi rugaţi să aprofundaţi anatomia acestui sistem fiziologic din orice carte de anatomie.
 3. Mecanica ventilaţiei pulmonare Ventilaţia pulmonară reprezintă totalitatea proceselor mecanice prin care se asigură schimbul de gaze dintre atmosferă şi plămâni. Datorită ventilaţiei, aerul bogat în oxigen este introdus în alveolele pulmonare prin inspir şi aerul bogat în bioxid de carbon din plămâni este eliminat în atmosferă prin expir. Schimburile gazoase dintre atmosferă şi plămân se desfăşoară datorită diferenţelor de presiune (gradient presional) dintre cele două medii. Aceste diferenţe apar ca urmare a variaţiei volumului pulmonar, plămânul urmând la rândul lui, pasiv, mişcările cutiei toracice. Gradientul presional rezultat va determina o circulaţie a aerului din mediul cu presiune mare către mediul cu presiune mică. Cele 2 faze ale ventilaţiei, inspirul şi expirul se succed ritmic, cu o frecvenţă de 12-18 cicluri/minut (frecvenţa respiratorie).
Frecvenţa respiratorie reprezintă numărul ciclurilor respiratorii (inspiraţie şi expiraţie) pe minut şi variază în funcţie de: − vărstă: nou-născuţi = 30 – 45 c/min; copii = 20 – 30 c/min; adulţi = 12 – 18 c/min; − sex: femeile au o frecvenţă mai mare decat bărbaţii: 15 – 18 c/min; − activitatea fizică: 30 - 40 c/min în efortul fizic intens. Creşterea valorilor peste limitele normale se numeşte tahipnee, iar scăderea bradipnee. 2 Cavitatea toracică este o structură care trebuie să fie suficient de rigidă pentru a proteja organele vitale pe care le conţine şi pentru a oferi suprafaţă de inserţie pentru muşchii de la acest nivel. Ventilaţia pulmonară necesită însă un torace flexibil, care să poată funcţiona ca un “burduf” în timpul ciclului respirator. Coastele şi cartilajele costale sunt suficient de elastice pentru a putea fi mobilizate şi întinse ca urmare a forţei furnizate de contracţia muşchillor inspiratori şi a reveni pasiv la dimensiunile sale de repaus, atunci cand muşchii se relaxează şi forţa de tracţiune a încetat. Plămânii, deşi sunt structuri uşor distensibile şi elastice nu pot iniţia singuri modificările de volum caracteristice fazelor respiraţiei, pentru că ei nu posedă elemente musculare. Prin urmare, ei vor urma pasiv mişcările cutiei toracice de care sunt legaţi prin sistemul pleural; acest sistem este alcătuit din pleura parietală (care aderă strâns la peretele toracic) şi cea viscerală (care înveleşte plămânii). În timpul inspirului, aerul atmosferic intră în plămâni, deoarece presiunea gazelor din atmosferă este mai mare decât presiunea intrapulmonară sau intraalveolară. Cum presiunea atmosferică este, de obicei, constantă (760 mmHg), pentru a avea loc schimbul de gaze, singura presiune care poate varia este cea intrapulmonară. O presiune mai scăzută decât cea atmosferică este numită presiune subatmosferică sau infraatmosferică sau, impropriu spus “presiune negativă”. Termenul de presiune negativă nu defineşte o presiune real negativă, ci scăderea cu 3-4 mmHg a presiunii din plămâni, comparativ cu cea din atmosferă. În timpul inspirului de repaus, liniştit, presiunea intrapulmonară scade cu cca. 3 mmHg faţă de cea atmosferică. Expirul apare atunci când presiunea intrapulmonară este mai mare decât presiunea atmosferică. În timpul expirului de repaus, liniştit, presiunea intrapulmonară crește cu cel puţin + 3 mmHg peste cea atmosferică. Inspirul este declanşat de stimulii generaţi de centrul inspirator din bulb care ajung la neuronii motori din coarnele anterioare ale măduvei. Prin intermediul nervilor spinali se comandă contracţia muşchilor inspiratori. • În inspirul de repaus intervin muschiul diafragm şi muşchii intercostali externi. Muschiul diafragm este principalul muşchi inspirator. El separă cavitatea toracică de cea abdominală şi în poziţie de repaus este curbat, cu convexitatea spre cavitatea toracică. Prin contracţie, diafragmul se aplatizează şi se deplasează în jos cu cca. 1,5-2 cm în inspirul de repaus şi cu 7-8 cm în inspirul forţat. Prin deplasarea în jos a diafragmului se măreşte diametrul longitudinal al cutiei toracice, iar în porţiunea bazală şi diametrul transversal. Mărirea de volum obţinută prin contracţia acestui muşchi permite introducerea în plămâni a celei mai mari părţi din volumul curent = „tidal volume” (VT). Paralizia completă a acestui muşchi NU mai permite desfăşurarea respiraţiei. Contracţia muşchilor intercostali externi, determină orizontalizarea coastelor, rotarea lor şi proiectarea anterioară a sternului. Astfel, se produce mărirea diametrelor antero-posterior şi transversal ale cutiei toracice. Mărirea volumului toraco-pulmonar va determina scăderea presiunii pulmonare la o valoare de 756-757 mmHg care devine astfel inferioară presiunii atmosferice cu aprox. 3 - 4 mmHg. Consecinţa acestor modificări este pătrunderea unui volum de aer în plămâni, până la egalizarea celor două presiuni. Volumul de aer care intră sau iese din plămâni, în condiţii de respiraţie relaxată sau de repaus, se numeşte VOLUM CURENT sau TIDAL VOLUME – VT • În inspirul forţat, pe lângă muşchii diafragm şi intercostali externi, mai intră în acţiune şi muşchii accesori: scaleni, pectorali, dinţaţi, sternocleidomastoidieni, trapez. Se mai pot produce contracţii ale muşchilor aripioarelor nazale, ai vălului palatin, ale limbii, uşurând trecerea coloanei de aer prin căile respiratorii superioare.
 3 Muşchii inspiratori accesori realizează o ridicare suplimentară a porţiunii superioare a cutiei toracice, mărind mai mult volumul toraco-pulmonar şi scăzând suplimentar presiunea. Prin aceste modificări, se introduce un volum suplimentar de aer = VOLUMUL INSPIRATOR DE REZERVĂ - VIR. 
Expirul • Expirul normal, de repaus, reprezintă o fază pasivă (fără consum de energie), spre deosebire de inspir, care se produce activ, prin contracţie musculară şi consum de energie. Constă în revenirea la poziţia iniţială a structurilor toraco-pulmonare, după ce forţa deformatoare şi-a încetat acţiunea. Se datorează elasticităţii componentelor toracopulmonare. Ca urmare, plămânul se micşorează, iar presiunea intrapulmonară creşte (763- 764 mmHg), devenind superioară presiunii atmosferice cu 3-4 mmHg. Consecinţa este eliminarea unui volum de aer încărcat cu CO2 din plămâni în atmosferă. • Expirul forţat este o fază activă, producându-se prin contracţia muşchilor expiratori, reprezentaţi în special de muşchii abdominali şi intercostali interni. Prin contracţia muşchilor abdominali, creşte presiunea intraabdominală, se măreşte convexitatea diafragmului şi se reduce suplimentar volumul toraco-pulmonar. Ca urmare, creşte şi mai mult presiunea intrapulmonară şi va fi expirată o cantitate suplimentară de aer - VOLUMUL EXPIRATOR DE REZERVA – VER.
4. Perfuzia pulmonară Perfuzia pulmonară este asigurată prin cele două tipuri de circulaţie: - funcţională – reprezentată de circulaţia pulmonară sau mica circulaţie; 4 - nutritivă – asigurată prin arterele şi venele bronşice. • Circulaţia funcţională pulmonară începe la nivelul ventriculului drept cu artera pulmonară şi se termină în atriul stâng cu cele 4 vene pulmonare. În VD îşi are originea artera pulmonară, care, după un scurt traiect, dă ramuri pentru cei doi plămâni. Fiecare arteră pulmonară (dreaptă sau stângă) se ramifică în continuare, până la capilarizare. Capilarele se dispun ca o reţea în jurul alveolelor pulmonare, unde participă la realizarea barierei alveolo-capilare (numită şi membrană respiratorie), la nivelul căreia se face schimbul de gaze. Din această reţea se formeaza vene, care preiau sângele oxigenat. Venele confluează în ramuri din ce în ce mai mari care, în final, ies din plămân prin două vene pulmonare. Cele patru vene pulmonare, două drepte şi două stângi se varsă în atriul stâng, închizând astfel mica circulatie pulmonară. o Rolurile circulatiei pulmonare: - asigură oxigenarea sângelui şi eliminarea CO2; - reprezintă un filtru pentru emboli; - la nivelul ei se produc o serie de substanţe active (prostaglandine, angiotensina II); - constituie un rezervor de sânge pentru ventricolul stâng. • Circulaţia nutritivă pulmonară este asigurată de arterele bronşice (provin din aorta toracică) şi de artera toracică internă. Sângele pe care-l furnizează irigă pereţii arborelui bronşic şi ţesutul pulmonar de suport (stroma). Arterele bronşice ajung numai până la nivelul bronhiolelor respiratorii, unde se termină în reţeaua capilară, din care pornesc venele bronşice. Sângele din circulaţia nutritivă pulmonară se drenează, prin venele bronşice, în venele pulmonare, reducând saturaţia în O2 a sângelui din mica circulaţie. 5. Difuziunea Difuziunea reprezintă procesul de trecere a gazelor pulmonare, în sensul gradientului de concentraţie (de la concentraţia mai mare, la cea redusă), care are loc între mediul gazos alveolar şi sângele din capilarul pulmonar. Aceasta este influenţată de mai mulţi factori: - calităţile barierei alveolo-hematice; - gradientul presional; - constanţa de difuziune a gazelor; - mărimea suprafeţei de schimb; - timpul de contact între cele două medii. Bariera alveolo-hematică este constituită din: stratul de surfactant pulmonar care căptuşeşte alveolele; epiteliul alveolar; membrana bazală alveolară; lichidul interstiţial; membrana bazală capilară; celulele endoteliului capilar; stratul de plasmă; membrana hematiei. 6. Explorarea aparatului respirator Aparatul respirator poate fi explorat printr-o multitudine de investigaţii, fiecare dând înformaţii mai mult sau mai puţin detaliate despre structura sau funcţia acestui sistem vital al organismului uman. De exemplu, explorarea imagistică: radiografia pulmonară şi tomografia computerizată mediastinală (CT) furnizează o mare cantitate de informaţii legate de anatomia plămânilor, care ajută la dignosticarea unui număr mare de boli (pneumonii, colecţii pleurale, tuberculoză pulmonară, fibroze pulmonare, patologie tumorală, etc.). Alte explorări imagistice, ca bronhografia sau scintigrafia aduc informaţii suplimentare despre dispoziţia şi ramificaţia arborelui bronşic, sau modificările de calibru şi întreruperile continuităţii lumenului bronşic prin formaţiuni tumorale (bronhografia) sau despre perfuzia pulmonară şi distribuirea gazelor în plămâni (scintigrafia).
 5 Testele funcţionale respiratorii ne informează asupra modului în care plămânii îşi realizează funcţia deoarece permit măsurarea volumelor, capacităţilor şi debitelor vehiculate de plămâni. La fiziologie ne vom ocupa de acest aspect, funcţional, al explorării aparatului respirator, urmând ca alte discipline să completeze acest capitol de explorare, cu investigaţii specifice. 6.1. Pneumograma • Pneumograma reprezintă înregistrarea grafică a mişcărilor respiratorii care se poate face cu ajutorul unui senzor (traductor) sau prin metoda impedanţei electrice. • Înregistrarea mişcărilor respiratorii permite obţinerea pneumogramei, cu o pantă ascendentă, care reprezintă inspirul, şi o pantă descendentă reprezentând expirul. Pe panta descendentă se observă o porţiune iniţială, mai rapidă, indicând revenirea peretelui toracic la poziţia de repaus şi o a doua porţiune mai lentă, reprezentând retracţia pulmonară. Raportul dintre durata pantei inspirului şi cea a expirului este de 1/1,2 – 1/2, în general inspirul durând 1s şi expirul până la 2s. Cu ajutorul pneumogramei se pot analiza: frecvenţa, amplitudinea şi ritmul respiraţiei, precum şi variaţiile care apar în diferite situaţii fiziologice ca: efort fizic, somn, adaptarea la altitudine etc. sau patologice: apneea de somn, monitorizarea pacienţilor critici în secţiile de ATI.
Normele fiziologice ale volumelor pulmonare le puteti lua in http://www.umfcv.ro/files/r/e/RESPIRATIA.pdf

Parametrii normali ai tensiunii arteriale in functie de varsta

Una din cele mai frecvente acuze de sănătate la pacienții în etate este tensiunea arterială (TA) sporită. Acest parametru, ne fiind  în limite normale, poate explica starea fizică proastă, proasta dispoziție, și alte probleme. Tensiunea arterială poate să crească sau să scadă de câteva ori pe zi iar tensiunea normală- este o noțiune strict individuală. Tensiunea arterială este determinată de lucrul inimii,care pompează sângele în artere, și de rezistența vaselor. Valoarea tensiunii în artere, vene și capilare este diferită și reprezintă unul din indicii stării funcționale a organismului. În primul rând, TA depinde de viteza și forța contracțiilor cardiace și a volumului de sânge care poate fi propulsat în decurs de 1 minut. Un rol important au si proprietățile sângelui, rezistența vaselor.  Medicii analizează tensiunea arterială a pacientului numai în corelației cu vârsta, sexul și maladiile cronice ale pacientului. Însă, măsurarea tensiunii arteriale etse un procedeu obligatoriu în caz de prezența modificărilor ale stării pacientului.
Mai jos sunt prezentate normele tensiunii arteriale la adulți și copii în funcție de vârstă.

Parametrii normali ai tensiunii arteriale în funcție de vârstă 

Determinarea starii fiziologie a aparatului cardiovasvular

Proba ortostatica

Pentru evaluarea activităţii inimii se folosesc probe active şi pasive ortostatice, şi probe cu efort.
Proba ortostatică activă se realizează în modul urmator: 5 minute stati culcat pe spate , după care măsurati FCC intr-un minut. Apoi va ridicaţi, un minut va odihniti şi masuraţi FCC în picioare într-un minut.
După diferenţa dintre FCC culcat şi în picioare se judecă despre reacţia sistemului cardiovascular la efort în timpul schimbarii poziţiei corpului.   Aceasta ne oferă posibilitatea de a evalua starea funcţională a mecanismelor de reglare si  gradul de antrenare a organismului. Diferenţa 0-12 bătăi arată o pregătire fizică buna. La un om sănătos fără pregătire fizică diferenta e de 13-18 bătăi. Diferenţa 18-25 bătăi- este dovadă a lipsei pregătirii fizice. Diferenţa mai mare de 25- denotă surmenajul sau o maladie, e nevoie de adresat  la medic.
PAd în efort minim nu se schimbă, iar în efort intens-creşte cu 5-10mm. Dacă apar senzaţii subiective de pulsare în regiunea capului, greutate la ceafă, zgomot în urechi, greaţă, e necesar de întrerupt exerciţiu şi de adresat la medic.
Este cunoscut faptul, că FCC şi PAd în normă coincide. Medicul ungar Kerdo a propus formula IK(indicele Kerdo)= Pad/FCC. La oamenii sanatosi acest indice se apropie de 1. În cazul dereglării reglării nervoase sau umorale acesta e mai mare sau mai mic de 1.
Coeficientul economizării circulaţiei (CEC) reflectă propulsarea sângelui într-un minut.
CEC= (PAs-Pad)×FCC. La un om sanatos CEC e egal cu circa 2600. Daca e mai mare, denota dificultati in activitatea sistemului cardiovascular.

Imediat dupa efort fizic FCC poate sa se dubleze comparativ cu starea de repaus. Insa peste 2 minute valoarea FCC nu trebuie sa depaseasca FCC in repaus ×1,5, iar peste 10 minute sa se apropie de valoarea initiala.

debitul sistolic şi  munut-volumul sîngelui. Influenţa efortului fizic asupra parametrilor principali ai sistemului cardiovascular.

Presiunea sangvină este necesară pentru mişcarea sângelui prin vase. Valoarea PS este determinată în special de lucrul cordului, diametrul vaselor, gradul elasticităţii vaselor şi vîscozitatea sîngelui. Cea mai mare presiune se înregistrează în sistemul arterial, mai ales în aortă. PA în aortă este unul din principalii parametri ai starii sistemului circulator. Pe măsura distanţării vaselor de la inimă PS treptat se reduce Cea mai mică valoare a PS se constată în sistemul venos, de exemplu, în venele cave ea e mai joasă şi decît cea atmosferică. Presiunea sangvină în sistemul circulator permanent se schimbă. Tensiunea maximă se constată în timpul sistolei ventriculului stîng, cînd sângele este propulsat cu forţa în aortă. Această PA se numeşte sistolică (PAs). În diastolă PA scade –diastolică (PAd)

Diferenţa dintre PAs ţi PAd  se numeşte presiunea pulsului (PP).

Aceasta  (PP) indirect reflectă volumul sîngelui propulsat în aortă şi este un indiciu al stării funcţionale al sistemului cardiovascular.

În artera brahială PAs echivalează cu  110 - 125 mmHg., iar PAd - 60 - 85 mmHg

La copii PS e mult mai redusă decît la adulţi. Cu cît e mai mic copilul, cu atât mai elastice sunt vasele lui, mai larg este lumenul, mai dezvoltată reţeaua de capilare, deci, mai joasă e PS. Cu vîrsta PAs şi PAd creşte.

Mai rapid PA creşte în primul an de viaţă. Pînă la 5 ani la fete şi băieţi PA e aproape egală . În perioada 5-9 ani PA e mai mare la baieţi

Atingînd valoarea  110 - 120 / 60 - 70 mm Hg, PA o perioadă lungă de timp se menţine la această valoare. La bătrâneţe nivelul PA la femei creşte mai semnificativ. PP creşte de asemenea. După 80 ani PA se stabilizează la acest nivel la barbaţi, iar la femei chiar se reduce.

Formula pentru calcularea PA la copiii  de peste 1 an: 90 + 2n (n – numărul de ani). PAd la copii de pînă la un an constituie de la 2/3 pînă la 1/2 din valoarea PAs, la copiii de peste un an -60 + n (n - ani). Limita superioară a normei PAs -105 + 2n, PAd - 75 + n. Limita inferioară a PAs - 75 + 2n, PAd - 45 + n (n - ani).